Sărindarul de obşte sau („de goniţă“, „de obişte“) este, de fapt, „o pomană de drag“ făcută de familiile tinere pentru cei vii, iar acest obicei nu se întâlneşte decât în comuna Desa, de pe valea Dunării. Obiceiul, cu dată fixă, se desfăşoară în trei etape, de-a lungul anului: Purtatul sărindarului în sâmbetele din Postul Paştelui; Slobozirea apelor în prima sâmbătă dinainte de Sf. Maria Mică; Spargerea sărindarului în una din zilele de joi sau sâmbătă din lunile octombrie – noiembrie (după culesul viilor şi fierberea vinului).

În cele 6 sâmbete din Postul Paştelui, o bătrână din sat, neapărat văduvă („iertată“), aleasă de femei, poartă la biserică pomelnicele şi colivele celor care au ales-o şi care i-au adus mai înainte grâu, făină, zahăr, ulei, bani, cele de trebuinţă pentru colivă.

În prima sâmbătă dinainte de Sf. Maria Mică (8 septembrie) are loc „slobozirea apelor“. Înainte, cam cu o săptamână, bătrâna care a purtat colivele numeşte o fetiţă care trebuie să care 44 de găleţi cu apă, însemnându-le pe un „raboş“ (o crenguţă dintr-un pom pe care este încrustat numărul găleţilor de apă cărate). La slobozirea apelor este chemat şi un băieţel, care să fie martorul fetiţei că a cărat apa (este, în afară de lăutari, singurul bărbat admis la procesiune). Pentru acest moment femeile care poartă sărindarul împodobesc un pom (o creangă de măr, prun etc.) cu batiste, prosoape, stofă, basmale, oglinzi, fiecare ce vrea să cumpere pentru a împărţi între ele, şi cu acest pom împodobit şi cele pregătite cu acest prilej: pite, fripturi, prăjituri, pornesc către o fântână aleasă dinainte. Aici, fiecare lângă „pomul“ său îşi întinde pomana pe şervete curate; apoi tămâie şi dau drumul pe jgheabul fântânii la trochiţa cu lumânări aprinse.

După aceea trec şi mănâncă ce au pregătit şi, apoi la joc: lăutarii vin fie mai înainte, fie odată cu femeile. După ce joacă „pomii“ în horă încep să împartă între ele ce au pus în pom. Către seară pleacă fiecare la casele lor.

După culesul viilor şi fiertul vinului (oct. – nov.), familiile de pe o „linie“ (uliţă) care au participat la slobozirea apelor, hotărăsc o zi când să facă pomana (sărindarul), o zi de joi sau sâmbătă, când găsesc lăutari liberi.

Atunci pregătesc colacul mare, 20 de pite, vasele pentru pomană, prăjituri, mâncăruri; joi sau sâmbătă ies în „linie“ cu mesele încărcate, vine preotul satului şi ţine slujba ca la parastasul de viu şi apoi începe petrecerea: ospăţul şi jocul.

A doua zi se face „prânzul“ sărindarului; dacă este vineri se pregăteşte mâncare „de post“, dacă este duminică „de dulce“.

Acest sărindar este purtat de fiecare familie 7 ani la rând, apoi, cine mai vrea, poate continua şi după cei 7 ani.

Se pare că de ceva vreme, din cauze finaciare, acest obicei a încetat să se mai practice!